Editorial | Andrei Niculescu
Avem noi oamenii, de foarte multe ori, o certă și păguboasă tendință de a fi refractari la ideea de nou. N-aș vrea să generalizez, dar cred că mulți ne regăsim în situația asta, mulți privim încruntat, chiar crispat, o schimbare ce se întrevede. Ieșirea din zona de confort, mai ales dacă respectiva modificare e una despre care credem că nu-și are rostul, nu e simplă și presupune un mic efort pe care n-am vrea să ni-l asumăm. Iar n-aș vrea să generalizez, dar de foarte multe ori totul se termină cu bine, astfel că la momentul bilanțului avem libertatea de a ne amuza de încrâncenarea cu care ne-am opus inițial.
Azi pornește la drum un nou sezon de Champions League. Și o face cu o schimbare, majoră, brutală pe alocuri, fiindcă aici nu vorbim de a altera un pic formatul deja consacrat, ci de a-l revoluționa de-a dreptul. Nu putem vorbi totuși de o competiție complet nouă, fiindcă din primăvară încolo se merge pe drumul vechi, bătătorit de atâta amar de vreme, al meciurilor eliminatorii. Care, hai să fim sinceri, reprezentau punctul de atracție al unei întreceri ce avea, în faza grupelor de toamnă, o ușoară tentă de plictiseală. Doar eu, aici și-n alte locuri, am spus de nenumărate ori că, din punctul meu de vedere, se joacă Liga Campionilor din septembrie în decembrie, iar din februarie începe cu adevărat Champions League.
MOTIVE ȘI REZERVE
Cred că e suficient de clar de ce a făcut UEFA această revoluție. Amenințarea Superligii europene a fost cât se poate de reală și, în ciuda poziției de forță pe care au adoptat-o, Ceferin & compania au simțit un pic că le tremură ce aveau pe sub pantaloni. Faptul că acel proiect a fost realizat în pripă, amatoricește de-a dreptul, nedemn în orice caz de renumele cluburilor care-l impulsionau, a ajutat la poziția de forță de care vorbeam, dar asta nu înseamnă că UEFA nu și-a dat seama că dacă nu iese din amorțeală lucrurile vor evolua în acea direcție, mai devreme sau mai târziu. Astfel că a făcut-o, împachetând satisfacerea dorințelor cluburilor de a primi și mai mulți bani într-un staniol destul de străveziu al interesului omului de rând de a vedea cât mai mult spectacol, cât mai mult fotbal de calitate. De parcă fix de omul de rând le pasă celor de la UEFA și nu de propriile buzunare în care nu mai e loc de bani și beneficii.
Din ceea ce simt, noul proiect e privit cu destule rezerve fix de cei cărora, în teorie, li se adresează. Oamenii de rând, fanii, consumatorii de fotbal, cei care, de fapt, țin în viață fotbalul la orice nivel. E un lucru pe care nu-l spune nimeni răspicat, dar fotbalul zilelor noastre nu trăiește pentru că UEFA are astfel de idei, ci pentru că oamenii se uită la televizor și, în consecință, văd reclamele, cumpără produsele din reclame, merg pe stadioane, plătind bilete din ce în ce mai scumpe, mai consumă și pe-acolo din agoniseala lor pe diverse acareturi. Ca să nu mai spun că și privitul ăla la televizor costă, doar pe la noi și-n foarte puține alte locuri fotbalul televizat e încă la liber și nu contra cost.
De unde această rezervă? Probabil că din tendința despre care vorbeam în primele rânduri. Fotbalul a devenit atât de popular pentru că a fost, istoric vorbind, destul de simplu de înțeles și de privit. Acum, noul format al competițiilor europene (eu mă refer aici doar la Champions League, pe care o văd drept competiția supremă, dar se schimbă și Europa League și Conference League) pare să complice lucrurile. Vorbim însă înainte să înceapă dansul și e foarte posibil ca anul viitor pe vremea asta, atunci când va porni la drum sezonul 2025-26, să spunem că schimbarea asta a fost o reușită.
CALENDARUL PARE PROMIȚĂTOR
Dacă e să analizăm coerent totul, calendarul pe care-l avem în față e promițător. Numărul de confruntări de clasă e mult mai mare, iar posibilitatea de suspans de asemenea. Ăsta se cam pierduse, suspansul, căci înainte, în afară de o așa numită ”grupă a morții” (niciodată nu mi-a plăcut titulatura asta, mereu mi s-a părut că mai degrabă e o grupă a vieții), unde incertitudinea domnea până la final, în celelalte se cam știau socotelile după primele trei etape. Iar anumite partide ale ”granzilor” cu adversari de categorie mai modestă deveneau niște formalități de bifat, previzibile ca rezultate.
În teorie, lucrurile ar trebui să se schimbe acum. Nu știm cât va conta, de exemplu, rezultatul în Liverpool-Real Madrid, din final de noiembrie, în Dortmund-Barcelona, din decembrie sau în PSG-City din ianuarie, dar e mai mult decât posibil ca punctele alea să conteze în granița dintre locul 8 și locul 9, care-ți introduce în calendar încă o dublă partidă. La fel cum o deplasare a lui Bayern la Rotterdam sau a Inter-ului la Praga, în penultima etapă, să fie mult mai complicată în fața unor adversari ce, la o adică, se pot afla aproape de granița locului 24 cu 25, având așadar în față perspectiva eliminării.
NEMULȚUMIREA ACTORILOR PRINCIPALI
Dacă oamenii de rând sunt reticenți, actorii principali sunt, în mod sigur, nemulțumiți. Jucătorii, în primul rând, și antrenorii. Unii o spun direct, alții mai voalat, alții aleg să tacă. Într-un fel ei au dreptate, cantitatea de meciuri pe care trebuie să le dispute e brutală. Sindicatul fotbaliștilor, cu care, teamă mi-e, că nu se identifică toți fotbaliștii, a oferit câteva exemple: deși n-are încă 21 de ani, Bellingham a jucat deja 251 de meciuri oficiale, în vreme ce Beckham adunase, la 21 de ani, doar 54, Vinicius are, la 24 de ani, 369 de meciuri jucate, în vreme ce Ronaldinho avea, la aceeași vârstă, 163. E însă doar o parte a adevărului, căci cealaltă față a monedei ne arată exact asta, moneda. Nimeni nu ne spune cât câștigă azi Vinicius în comparație cu Ronaldinho și, în general, cât s-a modificat această grilă de salarizare a fotbaliștilor. Care vor salarii mari, aberante uneori, pornografice de-a dreptul în unele situații, dar nu-și pun vreodată problema dacă au de unde cluburile să facă rost de acești bani. Ar accepta oare fotbaliștii nemulțumii astăzi o scădere cu 25 la sută a salariilor în cazul unei scăderi cu 25 la sută a numărului de meciuri? Sincer mă îndoiesc. Vorbim aici de un cerc, nu neapărat vicios, dar un cerc ce nu poate fi străpuns, căci cine știe ce s-ar putea scurge din acea breșă.
În mod sigur, un singur lucru nu se va schimba indiferent de câte modificări de format ar apărea. Champions League nu poate fi câștigată decât de cluburi cu bugete de multe sute de milioane de euro. În acest mileniu, în afară de Porto în 2003 (sezonul ăla chiar a fost atipic, de vreme ce finala a fost Porto-Monaco), nicio altă echipă din clasa de mijloc n-a pus mâna pe trofeu. Iar din 2010 încoace, niciun club cu buget mai mic de 400 de milioane n-a izbutit marea performanță. E o lege a celui puternic, transferată din junglă pe iarba terenurilor de fotbal. În fond, sportul ăsta, rege așa cum îi spunem noi pe-aici, n-are cum să se desprindă de vremurile pe care le trăim.
P.S. 1
Pe prima sa pagină de marți, ”L Equipe” plasează acea ștampilă ”Super” înaintea titulaturii oficiale, Liga Campionilor. E o ușoară înțepătură din partea unei publicații de renume mondial la adresa UEFA, care evită orice astfel alăturare, vezi clipul de promovare a competiției, cu Zlatan Ibrahimovici în prim-plan
P.S. 2
Pentru amatori, videoclipul e AICI.
P.S. 3
Tot aici las și calendarul complet al partidelor, l-am luat din ”Sport Bild”, mi s-a părut cel mai bine structurat:
