Editorial | Andrei Niculescu
La startul Europeanului, Portugalia era văzută drept una dintre favoritele la câștigarea trofeului. Alături de Anglia și Franța, un pic în fața Spaniei și a Germaniei. Lotul pe care Roberto Martinez l-a avut la dispoziție era atât de plin de talent, de valoare, de statistici fantastice la echipele de club, încât misiunea selecționerului de a creiona un ”11” de start devenea foarte complicată. Fiind toți atât de buni, toți meritau să fie titulari. În plus, ca un bonus din acela baban, era Cristiano Ronaldo. Venit din Arabia Saudită cu un bagaj plin de goluri, dincolo de aceeași ambiție și motivație dintotdeauna.
Mai rămânea de rezolvat problema ego-urilor, fața cealaltă a monedei atunci când vorbim de o ”națională” de asemenea dimensiuni. Jucătorii extrem de valoroși poartă cu sine și un ego suficient de pronunțat. Ei îl numesc caracter, alții, mai lipsiți de tact, i-ar zice răsfăț. Eu zic că e un amestec între cele două noțiuni, însă oricum am zice tot spre unele probleme ne îndreptăm. Aici obligatoriu intervine antrenorul, căci el e chemat să rezolve această situație, prin metodele și stilul său. Apropo, vi se pare că lui Ancelotti îi e greu sau ușor cu ego-urile din vestiarul Madridului?
Portugalia a părăsit scena europeană tocmai când se părea că atmosfera din lot este exemplară. Iar rolul lui Cristiano Ronaldo la această stare de fapt a fost esențial. Lacrimile lui după penalty-ul ratat cu Slovenia (mulți au spus că e un teatru ieftin, însă plânsul la comandă e o temă extrem de dificilă pentru orice actor, iar Cristiano actor totuși nu e), pasa decisivă dată lui Bruno Fernandes cu Turcia, când putea marca el suficient de lesne (oare acum îi pare rău de pasa aia?!), nu în ultimul rând felul în care s-a comportat pe parcursul partidelor, dăruirea exemplară pe care a arătat-o în jocuri, toate astea conduceau spre o concluzie fericită din acest punct de vedere.
S-a întâmplat însă ca Portugalia să iasă din competiție și să fie adus în față un alt aspect: selecționata lui Cristiano Ronaldo (și a lui Roberto Martinez, însă e un pic neclar rolul antrenorului în raport cu jucătorul în cauză) a adunat aproape 6 ore fără să reușească să dea vreun gol. Din penalty, dintr-un eventual autogol, oricum ar fi fost, dar să-l dea. Nada. Și portughezii tot ”nada” zic, ca și spaniolii la ”nimic”. ”Nada mesmo”, dacă vreți neapărat ceva să sune în limbaj de ”Bulevardul Paulista” ori ”Sclava Isaura”, adică ”absolut nimic”. Două meciuri cu prelungiri, 240 de minute cum ar veni, un altul, cel cu Georgia, de 90, plus vreo 30 de minute din victoria cu Turcia înseamnă aceste 6 ore pe care cotidianul ”A Bola” le expunea pe coperta sa de după eliminarea cu Franța, în locul clasicului titlu, dat de ”O Jogo”, ”C est fini!”. N-aș lua în calcul neapărat acel final de meci cu Turcia (totuși scorul era cel care era), n-aș lua în calcul nici măcar eșecul cu Georgia (totuși Portugalia era sigură de calificarea de pe locul 1), aș introduce în discuție doar cele 240 de minute de secetă totală cu Slovenia și Franța.
ROBERTO MARTINEZ: ANTRENORUL SAU FANUL LUI CRISTIANO?
Și ce au în comun aceste 240 de minute? Prezența integrală, cap-coadă, a lui Cristiano Ronaldo în fruntea atacului, ca principală referință ofensivă. Și am ajuns, iată, la adevăratul subiect al acestui text: Cristiano. Unul cât se poate de sensibil, în Portugalia și nu numai, dincolo de a fi generator de dezbateri, căci Cristiano are în continuare haite de ”talibani” atât alături de el cât și împotriva lui. Să spui azi că Portugalia a părăsit Europeanul din cauza lui Cristiano mi se pare exagerat, dar cred că la fel de exagerată este și abordarea exact opusă.
Fotbalul e un joc de echipă, astfel că răspunderea nu ar trebui să fie individuală, ci colectivă. Pe de altă parte, e foarte greu să nu observi felul în care s-a comportat selecționerul Roberto Martinez cu superstarul său într-un context în care lipsa lui de prospețime era evidentă, la fel și lipsa de inspirație. Presa portugheză a tratat subiectul extrem de delicat, în sensul că nu l-a abordat, însă presa europeană nu l-a menajat pe Martinez. Care a părut, scrie ”Guardian”, mai degrabă fanul necondiționat al lui Cristiano decât antrenorul lui. ”The Athletic” se întreabă dacă ar fi venit sfârșitul lumii în situația în care Martinez ar fi îndrăznit să-l schimbe pe ”șeptar”, mai ales că pe bancă își așteptau rândul Jota și Goncalo Ramos, nu niște tinerei, ci niște consacrați. Iar ”Times” a dat cel mai dur verdict: ”Portugal’s
crazy obsession with Ronaldo was their undoing” (sună mai bine în engleză decât o traducere în română), concluzia fiind: ”Indulgența lui Martinez nu a ajutat echipa, dar nici pe Cristiano!”.
Cât de încântați să fi fost colegii lui Cristiano față de acest tratament? E o întrebare legitimă, nu? Respectul față de un fotbalist imens e limpede, însă nu cumva ar fi crescut și respectul față de antrenor, încrederea în el și-n metodele lui dacă acel fotbalist imens ar fi fost tratat ca un membru normal al lotului? De regulă, un atacant, mai ales vârf de atac, care nu dă goluri e înlocuit, mai ales în meciul cu Franța, când se vedea cu ochiul liber că e nevoie și de altceva împotriva unei apărări care funcționa fără fisură.
Poate că, mai devreme sau mai târziu, Roberto Martinez își va explica ideile. Totuși Cristiano nu putea să se ceară singur afară. Și nici nu cred că s-ar fi dat în spectacol dacă ar fi fost schimbat, să arunce cu banderola cât colo sau să gesticuleze cine știe cum. Dimpotrivă, cred că ar fi acționat fix invers, dintr-un motiv cât se poate de simplu: era conștient că toate mișcările îi vor fi studiate la microscop. Așa cum au fost, de altfel, studiate cele consumate după momentul eliminării, când a fost singurul dintre cei aflați pe gazon care nu s-a dus la Joao Felix să-l consoleze.
Poate că s-a bazat Martinez prea mult pe această încredere colosală pe care Cristiano o are în el însuși. Sau pe acel simț formidabil al porții, pe care l-a făcut aproape legendar. De câte ori nu v-ați mirat, în trecut, de felul în care parcă-l căuta mingea pe portughez în careurile adverse, în special în perioada Real Madrid, dar și la Juve? Poate că asta a avut în minte tehnicianul spaniol, uitând însă, probabil, un aspect: vârsta. La 39 de ani, foarte puține lucuri funcționează la fel ca la 29.
Ce urmează pentru Cristiano și Portugalia? Nimeni nu știe. Ultima variantă (pe care Adi Mutu a rostogolit-o în podcastul colegului Costin Ștucan) ar fi că vrea să joace alături de fiul său cel mare, Cristiano Jr. Care are, totuși, 14 ani abia împliniți. Și ar face 16 ani în plină derulare a Mondialului american. Nu cred că la ”naționala” Portugaliei se referea Cristiano seniorul, asta ar fi deja o nebunie, poate la o echipă de club să funcționeze, dar la prima reprezentativă, nu văd cum. Totuși vorbim de Portugalia, nu de cine știe ce selecționată exotică.
Dincolo de toate, o întrebare rămâne: chiar ar fi venit sfârșitul lumii dacă Roberto Madrtinez îl scotea pe Cristiano în prelungirile meciului cu Franța?
P.S. 1
Comparația cu Pepe, căutată de unii, nu e elocventă. Ca fundaș central e mult mai simplu decât ca atacant central
P.S.2
Cristiano Ronaldo e jucătorul de câmp din lotul Portugaliei cu cele mai multe minute jucate la acest turneu final. Doar portarul Diogo Costa îl întrece.