Editorial | Andrei Niculescu
Din momentul în care Mircea Lucescu a acceptat să devină selecționer al României, majoritatea celor cu care deschid o conversație pe tema asta au o primă întrebare: de ce a acceptat? Mărturisesc că și eu am avut-o, o am încă, fără ca răspunsul să fie perfect conturat.
Întotdeauna m-am ghidat după un principiu: să nu judec eu, cu mintea mea și cu capacitate mea de a înțelege unele lucruri, deciziile altuia. Mai ales dacă nu am toate datele, dacă nu știu ce se află în spatele acestor decizii. Probabil că eu, dacă aș fi fost Mircea Lucescu, n-aș fi acceptat. Faptul că inclusiv soția lui l-a sfătuit să nu accepte mă face să cred că nu-s neapărat defect în gândire. Dar nici Mircea Lucescu nu sunt, așa că nu pot, astăzi, în ziua re-debutului său pe banca ”naționalei” României, să fac altceva decât să aplaud.
Atunci când iei o decizie în viață te gândești la perspective. La ce ai de câștigat, dar și la ce ai de pierdut. Ambele aspecte sunt la fel de importante. Acceptând să devină selecționer al României, Mircea Lucescu are mai multe de pierdut decât de câștigat. Partea financiară o scot din calcul, cred că suntem de acord cu toții. Despre prestigiu, iar cred că nu mai are rost să vorbim, ce prestigiu să-și mai dorească Mircea Lucescu când el încă e prezent în topul tehnicienilor cu cele mai multe trofee câștigate, alături de Sir Alex, de Guardiola, Mourinho sau Ancelotti? Despre o posibilă trambulină spre viitor nici nu mai are rost să mai amintesc, fiindcă aici ar trebui să scot în evidență anii pe care-i are Lucescu acum și nu-mi place. În primul rând pentru că ar trebui să mă uit și la anii mei și n-am chef acum, mai ales că se termină și vara și e o perioadă mai melancolică. Cariera de antrenor a lui Mircea Lucescu s-a contopit cu anii copilăriei mele, când eram și eu ca toți puștii un soi de ultras (nu exista pe vremea mea noțiunea asta), ai adolescenței mele, ai debutului în presă și al multor ani de jurnalism, ulterior.
Nu știu la câte meciuri ale lui Dinamo din București am lipsit cât timp Lucescu era antrenor. Am fost la ultimul joc al său ca selecționer, acel 4-0 cu Austria din Ghencea, o situație bizară, practic cu doi selecționeri, Lucescu și Jenei, pe care niciunul nu și-a dorit-o, dar care a fost posibilă fiindcă așa au vrut mușchii unuia, copilul altuia pe care-l regretă azi o sumedenie de nefericiți. În cele câteva luni ale sale la Inter cred că vorbeam zilnic, la fel și-n perioadele Galata sau Beșiktaș. Știu multe povești, știu multe din frustrările sale, unele justificate, altele nu, am înțeles însă și că izvorul din care se adapă cu energie este munca de zi cu zi alături de jucători, în special tineri, dar și suficient de multe pariuri personale, pe care, de regulă, le-a câștigat. Văd că și-acum își propune unul, Mitriță, ceea ce mă face să cred că energia nu i s-a diminuat.
Mă întorc la ce spuneam mai sus. La întrebarea, ce l-a determinat să accepte această provocare. Probabil că exact asta, nevoia de energie și, sunt sigur de asta fiindcă îi știu și orgoliul, dorința de a închide cercul. Antrenorul Mircea Lucescu s-a născut la echipa națională a României, cu acea calificare uluitoare la Euro 84 și, în mod normal, cariera se va încheia pe aceeași bancă tehnică. În fața lui stă un obiectiv cât se poate de îndrăzneț, o calificare la un Mondial, unde nu ne-am mai calificat din 1998. În paranteză fie spus, am fost și la acel ultim meci al României la un Mondial, atunci, la Bordeaux, când, blonzi în cap și-n minte fiind, am pierdut în fața Croației.
Până una alta, nici nu mai contează de ce a acceptat Mircea Lucescu. Contează ce va face. De la el am auzit o expresie pe care am folosit-o deseori atunci când a venit vorba de a caracteriza un antrenor: ”Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Nu știu dacă o auzise sau o citise pe undeva, totuși era un om umblat și suficient de informat pentru acele vremuri, dar a spus-o într-un interviu, dat prin 1986 cred, într-o revistă a epocii. Demersul la care se înhamă nu este deloc simplu, fiindcă știm cu toții (sau ar trebui să știm) locul în care se află fotbalul românesc azi.
Există însă o bază, dată de Europeanul din vară. Acel entuziasm trebuie să se contopească acum cu experiența și liniștea pe care le aduce după sine Mircea Lucescu. În mod normal, în momentul în care a intrat în vestiarul ”tricolorilor” aceștia ar fi trebuit să se ridice-n picioare. Și, de ce nu?, peste această bază construită din disciplină, dăruire și defensivă să se suprapună câte ceva din stilul deschis, pozitiv, pe care Mircea Lucescu l-a propus la toate echipele la care a fost. Avea și jucători, o să spuneți, ceea ce e corect, însă exemplul Spaniei la recentul European ne arată că un astfel de stil poate fi câștigător dacă e interpretat corect.
Mai are Mircea Lucescu, la aproape 80 de ani, energia necesară? Eu cred că da, pentru că și-o extrage din cea a jucătorilor săi. Este Lucescu omul potrivit pentru această dorință a unei națiuni de a-și vedea echipa națională la un campionat mondial? Răspunsul la întrebarea asta o să-l aflăm la finalul preliminariilor.
Iar de acest răspuns atârnă și felul în care vom vorbi, peste ani, despre Lucescu: nea Mircea sau Il Luce.
P.S. 1
Știu un singur om care are doar de câștigat după numirea lui Mircea Lucescu: Răzvan Burleanu. El nu pierde, indiferent de cum se va termina povestea. Manevra asta a fost de politician autentic, ceea ce e foarte posibil să și devină.
P.S. 2
În perspectiva preliminariilor de care am amintit, am o ușoară strângere de inimă atunci când vine vorba de tragerea la sorți. Norocul proverbial al familiei Iordănescu nu mai e, în schimb ghinionul proverbial al familiei Lucescu e în prim-plan.